sâmbătă, 16 martie 2013

Iubitul meu gamer

De ceva timp încoace m-am perfecționat în arta jocurilor. Nu că aș fi eu vreo mare jucătoare, nici vorbă, eu joc numai Cafe World si jocuri pe telefon. Însă, sunt o adevărată expertă în a asculta ce povestește al meu despre jocurile lui mult iubite. Ehe, și eu care mereu cred și zic “Ia uite, săracul, poate se chinuie în momentul ăsta să își facă tema la mate” când nu îmi răspunde pe mess. Apoi, după câteva minute de liniște asurzitoare, vorba aia, bing bing. Și ca răspuns primesc un, de exemplu, “vrei să vezi cum îmi bag un ac în ochi în Dead Space 2?”. E un sensibil cumplit, ce pot să spun mai mult de atât.

Desigur, spiritul meu împăciuitor ce a jucat numai Sims și Tetris și-a pus mâinile la ochi când a fost vorba să fiu martoră a unui Dead Space 2, la iubitul meu acasă. Stăteam liniștită, cu un pahar de suc în față, cu picioarele întinse pe boxe și mă uitam cum dragul de el, așa gingaș, împrăștia în stânga și în dreapta monstruleți cocoșați care, după ce îi împușca, se mai și dezmembrau, îi mai și călca, mai săreau lichide dubioase de colo colo. Al meu se distra teribil. Un vis, ce să mai. Mna, poate… dacă erau monștri pufoși și inofensivi și trebuia numai să gătesc pentru ei și ei să plece fericiți, cântând, poate jucam și eu. Dar cum eu sunt o persoana ghinionistă, nu există așa un joc. Așa. Și Alex era în al nouălea cer, ce le făcea el la monstruleți, tăticul monstruleților cocoșați, nu alta :D. Atâta zel, atâta concentrare, se mișcă al meu așa dibace, perspicace, cu tenacitate și multă atenție pe un hol întunecat. Mamă, și zboară numai monstruleți împușcați de el, peste tot, frate. A făcut numai monștri pe jos, ce să mai. Și pleacă de acolo și tot merge și tot merge. Și eu beam suc și când tocmai îmi ziceam în gând “ei, hai, că nu e așa rău”… al meu urlă din toate puterile. Că sărise un cocoșat din ăla în fața lui și s-a speriat. Eu mă uitam la ecran și am sărit în sus când a țipat, să mor acolo de frică. Mi-au zburat picioarele de pe boxă, sucul nu știu de ce a rămas în pahar – probabil că am puteri supranaturale și am sărit fără să îmi mișc mâinile. Dup-aia, ce credeți. Da, evident, al meu se apucă să râdă, ca ce tare poate fi jocul ăsta. Mna, am râs și eu, mai mult de Doamne ajută că nu am făcut infarct, să mă ia cu ușa de acolo.
A terminat și al meu Dead Space 2 acum, după scene pe care le-am urmărit printre degete și cu respirația tăiată. Ah, și bineînțeles, după ce am văzut cum trebuia să îi bage un ac în ochi personajului principal și după ce l-am văzut măcelărit în nenumărate rânduri. Și după ce am văzut multe membre zburând prin décor, ca na… zero gravity.

Dar nu disperați! Cutia cu jocuri nu se sfârșește, nuuu, nici pe departe. Ați auzit de CS, nu? Oh da, ce vremuri trecute… când eram în generală, în anii tinereții mele naive, toată lumea zicea headshot, headshot, această lozincă adolescentină. Eu știam că CS e ăla de te plimbi cu un cuțit sau un pistol sau o bâtă (deh, fiecare după posibilități, păi nu?) și încerci să faci headshot headshot ăla. Ei, acum, al meu joacă Bunny Hop. Mamă, când am auzit că joacă un joc ce conține cuvântul iepuraș, am făcut awwww în sinea mea și am zis “ia uite mă, ce iubit sensibil și drăguț am”. Needless to say, cât de dezamăgită am fost când am realizat că nu era niciun iepuraș acolo.

Tot când am mai fost la el, al meu juca Bunny Hop. Și tot încerca el să sară, să își bată recordul personal. Și tot încerca al meu de zor acolo, mamă, și eu mă uitam la el și la monitor și beam suc liniștită, gândindu-mă că, ce bine că e un CS în care nu trebuie să se împuște - știți, spiritul meu împăciuitor se făcea auzit. Și al meu se tot urca și tot mergea și tot sărea. Și eu mă uitam atentă la ce făcea, chiar îmi place să mă uit la jocul ăsta. Nu de alta, dar nu e niciun risc să apară un monstruleț urâțel din senin pe mijlocul ecranului și să scoată niște sunete nepământene și sonorul să fie dat tare. Ahh, eram așa fericită că e un joc ce nu promovează violența, că trebuie numai să sară. Că pot să beau liniștită suc și să și mănânc ceva, fără să îmi stea în gât sau să mă înec și să mor :)). Și era așa liniște, nu se împușca nimeni, nu murea niciun monstru. “DOUĂSUTE-TREIJNOUĂĂĂĂĂ”, strigă dragul meu Alex, când tocmai reușise să sară 239 de metri, stabilind un nou record personal. De asemenea, și eu am stabilit un nou record personal, la cât de multă înălțime pot atinge cu o singură sperietură de pe scaun, de asemenea, cât de multă bătăi de inimă pot avea pe minut.

Ce pot spune. Al meu e un gamer desăvârșit, care se dedică trup și suflet. Își petrece atâtea ore la un joc și se implică atât de tare. Nu trebuie să vă mai spun când juca Tetris la școală și uita să mă anunțe să nu mai stau să îl aștept de la informatică, sau cât de dedicat este la Tanoth sau cum juca Angry Birds și mă punea și pe mine să joc și apoi se uita dezamăgit la mine și îmi zicea trist “De ce nu știi și tu să joci ca mine?”. Din păcate, de Farmville nu am mai auzit de ceva timp… Iubitul meu fermier a rămas doar într-o postare de pe blog, nu și în viața reală. Însă, iubitul meu gamer dăinuiește. Păi ce pana mea, nu degeaba a omorât atâția monștri, a distrus Marker-ul și a ajuns și la Mario Room!

Qui ne risque rien n'a rien...

Soarele îmi inundă pupilele cu lumina sa galben-roșiatică. Vântul adie din când în când mângâindu-mi tunsoarea exagerat de scurtă și de aspră. E plăcut afară. Pe stradă circulă mașinile, oamenii se plimba, vorbesc, copii râd, se joaca. E plin de viață în jur. E vară. Bat cimentul cu picioarele de parcă vreau să văd dacă nu cumva se sparge, se face fărămițe sub tălpile mele ferme. Simt șocul loviturii cum urcă prin gambe până în coapse. E scurt, dar puternic. Nu văd nimic în jur, doar obstacolul acela din ciment. Ciment alb, ros pe margini, turnat în grabă. Sunt conștient de prezența ta. Știu că ești acolo. Ochii sau obiectivul tău sunt cu siguranță îndreptați spre mine. Închid ochii și îmi umplu plămânii cu aerul proaspăt de vară. Mă hrănesc o clipă cu el și apoi îi dau drumul ușor. Deschid ochii și îi măresc brusc. Mușchii îmi explodează, chipul mi se încordează, sunt mai conștient ca oricând de prezența ta. Trag de brațe în spate și împing cu forță din coapse, gambe, glezne și articulații. Aduc mâinile deasupra capului în timp ce mă desprind de pământ. Ai zice că mă întind să prind soarele să ți-l ofer. Trag picioarele spre piept și mă încordez și mai tare. Obstacolul se apropie rapid. Simt fiecare parte din corp cum se mișcă, o simt în aer, știu perfect unde e. Picioarele mi-o iau deja înainte. Obstacolul e atât de aproape. Mă deschid. Mi le întind înainte și simt cum ating cu vârfurile tălpilor zidul. Totul se compresează, mușchii mei luptă să învingă puterea impactului. Sunt atât de încordați. Atât de puternici. Atât de compacți, de plini de forță. Mâinile ating marginea zidului, și mă prind puternic de ea. Opun rezistență din tot corpul să nu mă strivesc de zid, să nu îmi rup genunchii de el. Înving. Trag mulțumit de brațe și împing din picioare. Mă ridic în mâini, și îmi întorc capul spre tine zâmbind. Probabil că arăt atât de ciudat. Stând în mâini și zâmbind. Dar eu sunt fericit. Și știu ca tu mă înțelegi și știu că și tu ești fericită. Pentru că te iubesc.

3:45 AM 19.12.2010 - Te aștept. Te iubesc. Te ador. Nu îmi e frică să scriu asta. Nu îmi e frică de ce ar spune altul, căci altul după mine nu va mai exista. Și nici alta. Înțelegi ? Pot să scriu orice. Tu vei rămâne dragostea vieții mele. Altcineva nu va fi, nu voi ascunde nimic față de nimeni, căci nu am de ce. Căci noi vom rămâne pentru totdeuna. Ce a fost nu mai contează acum. Trecutul nostru e mort. L-am înjunghiat eu. EU. Cu brațele mele puternice. I-am vârât spada în inimă și i-am zdrobit beregata cu pumnul meu acoperit de zale. Trecutul e mort. A murit. A fost ucis, asasinat. El împreună cu toți cei ce fac parte din el. Toți au pierit. Suntem împreună. Trăiesc acest moment, și îl trăiesc pentru tine, și ACUM noi doi suntem împreună. Suntem logodiți. Ne iubim. Of, cât te iubesc. Așa este și așa va rămâne pentru totdeuna. Ce avem noi.. nimeni nu are. Tu îmi ești trimisă de Dumnezeu. El vrea ca noi să fim. El ne vrea. Ne iubește. Ne binecuvântează. Am încredere în El. Suntem voia Lui, voia universului, voia naturii. Cum suntem noi. Felul în care gândim. Ce facem, cine suntem, cum ne cheamă, totul e atât de unic, atât de perfect. E atât de bine, sunt atât de fericit. Avem atâtea lucrui pe care o să le facem împreună. Avem atâtea lucruri pe care le vom experimenta, ne vom căsători, vom locui împreună, vom avea un ciobănesc german, o casă din cărămidă roșie, o viață frumoasă. Vom călători, vom vedea lumea, ne vom iubi. Îți voi simți căldura corpului învăluindu-mă, pielea fină contopindu-se cu mine, mângâierea părului tău negru și moale. Draga mea, tu ești lumea pentru mine, tu însemni totul. Niciodată în viață nu am mai trăit așa ceva. N-am mai iubit pe nimeni până la tine, n-am mai fost cu nimeni așa. Eu exist datorită ție și sunt făcut pentru tine. Ești fata vieții mele, iubirea vieții mele, ești cu mult peste tot ce mi-as fi dorit sau închipuit. Îți mulțumesc că ești a mea și că ai rămas cu mine. Știu că nu meritam. Te iubesc ! - 4:00 AM 19.12.2010. Te aștept. Te iubesc.

Vară, frate

*Acesta va fi un articol în care mă voi lamenta groaznic. Viewer discretion advised.*

Așa deci. E cam 15 ianuarie cred. Nu? Da. Cinșpe e deja. E deja vreo 2 fără 20 când scriu asta, capul îmi vâjâie puțin de zici ca răcesc (deși eu deja sunt foarte răcită) – ar fi foarte ironic să fie gen ca în Inception, în loc de dream in a dream să fie răceală în răceală. W/E.

Când mă gândesc câte luni mai sunt până la vară îmi vine să înnebunesc. Am nevoie să ies, să mă plimb prin aerul liber. Nu-mi place să stau undeva închisă între niște pereți, indiferent dacă e vorba că sunt acasă sau într-un pub sau în cinema sau la patinoar. Nu vreau spații închise. Și nu vreau să nu mai am timp. De ce mereu când e vara poți să faci orice? Și de ce simt că iarna îmi taie din elan?

Sunt rac, sunt născută vara, la sfârșitul lui iunie. Îmi trebuie soare, căldură multă, apă, trebuie să mă mișc, să simt iarba sub tălpi cum mă înțeapă, să mă ardă asfaltul când mergem la antrenament, să ardă rama ochelarilor. Nu suport iarna, nu-mi place frigul, nu-mi place să am haine multe pe mine. Așa mișto era cum plecam să plimb câinele după ploaie cu Alex, în pantaloni scurți și tricou și hanorac. Era așa mișto să alergăm pe câmp, să îmi pierd șlapii pe acolo.

Iarna... nu pot să fac nimic. Să mă trezesc în fiecare dimineață la 7 fără ceva, sunt ca zombie că nu pot să mă trezesc dacă e beznă, de fiecare dată mă grăbesc să nu pierd autobuzul și nici să nu îl țin pe Alex al meu în frig în scară. La școală mor de frig, ajung acasă și e deja târziu și se întunecă. Plus că mai am teme și alte rahaturi pentru școală care îmi ocupă timpul. Până să îmi dau seama, e 6 și e întuneric și e frig ca în iad.

Și varaaaa. Vara la 6 eram afară de câteva ore și urma să mai stau câteva. La 6 era așa cald și fain; Doamne, așa aș vrea să trăiesc undeva unde e numai vară mereu. Am stat aseară cu Alex și ne-am amintit așa random stuff din vară și câte s-au întâmplat și câte făceam. Am fost și la 7 Scări, am fost la atâtea antrenamente. Stăteam desculți pe asfalt la Parkour, aparatul ardea de la soare. Când ni se făcea cald, mergeam sub un copac la umbră și puneam pătura jos că mereu aveam pătura la noi. Umblam cu sticle de 2 litri de de apă înghețate, în pantaloni scurți și șlapi. Uneori mergeam în Răcădău și intram în fântână și ne băteam cu apă și ieșeam pe asfaltul fierbinte desculți. Mergeam pe câmp la plajă, ne prindea ploaia și stăteam în mijlocul câmpului sub pătură. Alergam cu câinele prin ploaie și o dată ne-am întâlnit cu unii care făcuseră foc pe câmp și stăteau sub umbrele pe lângă el. Fugeam repede la Mobexpert sau în Carrefour și luam Fornetti. Și câte o sticlă de suc. Apoi, mai mergeam pe la terase și beam câte un frappe și o bere (nu eu eram cu berea!). Mergeam în atâtea locuri, mergeam la cinema, în Răcădău, mergeam și luam sandwichuri calde – prea calde pentru vară și făceam clipuri multe cu noi și cu Parkour și tot atât de multe poze. Și au trecut lunile prea repede până a venit toamna.

Și acum o să vină ea iar, vara. Până atunci, o să se întâmple atâtea cu noi. O să dăm examene, o să facem un an, o să mergem iar la cinema și iar la Parkour. Și la vară o să ne batem iar cu apă și nu o să putem dormi de caldură. Dar o să ne pese atât de puțin de asta pentru că vara avem timp să facem toate, nu suntem obosiți și nu avem griji. Și putem să facem tot ce vrem.

2011年3月11日 東北地方太平洋沖地震 発生時



Rămâi falit cu noi!

Sau metoda “Buzunarele de-ți sunt pline,/Vino sa le verși la mine”. Cât timp iubitul meu gamer practică uciderea unor camperi în Call of Duty: Modern Warfare 2 (ehee, am reținut tot titlul, ce știți voi :> nevasta conștiincioasă), mi-am amintit de ceva ce am vrut de foarte mult timp să povestesc. Am avut un draft despre cina noastră de Crăciun până de curând pe desktop și nu am reușit să termin povestea și am șters-o până la urmă. Am vrut să povestesc de afinitatea noastră pentru un anume loc de multe ori, dar viața mea ocupată de orice altceva în afară de scris pe blog decât foarte rar nu mi-a permis această indulgență.

Da, bineînțeles că e vorba de McDonald’s! Atunci când ne simțim foarte înstăriți (sau mai bine zis, sunt prea grei banii în buzunar ca să îi mai cărăm după noi și tre’ să îi deșertăm undeva) mergem la Mc. Așa a fost cazul și ieri. Zi frumoasă, soare afară, și al meu vine cu propunerea să mergem în Mc în centru cu niște prieteni ceea ce a fost chiar binevenit că nu mai ieșisem în oraș de mult timp și chiar mă plângeam că “nu mai avem și noi poze noi, cei fotogenici și frumoși, mă puiule :(”. Așadar, ocazie numai bună să împușcăm mai mult de doi iepuri dintr-un singur foc.

Ajungem în centru, ne întâlnim toți 4 și ne îndreptăm cu pași greoi spre Mc, dar fiind faptul că încă mai aveam bani la acel moment. Înăuntru, aglomerația binecunoscută a oamenilor disperați că banii sunt prea grei și le atârnă în buzunare, printre care și noi. Sarcina mea este, ca de fiecare dată, să comand. Normal, după ce îi povestesc alui meu ce mai au ăștia prin meniu. Răspunsul lui după ce îi spun ce mai au pe acolo este cam același de fiecare dată: “Vreau ce e mai mare și Fanta. Ah și un McFish că mi-e cam foame”. Deci, două meniuri Big Mac (unul mare, unul mediu că doar nu fac Parkour să am pătrățele) plus McFish-ul care avea să îi stingă foamea stridentă iubitului meu. Vă spun, îl invidiez de nu mai pot. Mănâncă, la propriu, TOT ce vrea și în orice cantitate vrea. Și nu se vede, dom’le, nimic pe el. Eu dacă mă văd mai întâi slabă primele 5 secunde când mă uit în oglindă, după aceea parcă mă dilat, nu alta. Nu îmi place să mă uit în oglindă că zici că iau proporții cu cât mă uit mai mult, deși am tot slăbit.

Dar pentru ce ar fi bun McDonald’s decât pentru a ruina stilul de viață sănătos al unor persoane ca mine. După ce o săptămâna nu mănânci decât foarte puțin dimineața și la prânz și te inunzi cu apă de zici că ești pepene, o masă la Mc mă face să mă uit după câteva ore în oglindă și să spun “Aoleu, deja se vede!”.
Dar revenind… după ce achităm 38 de lei la casă, ceea ce m-a făcut să mă uit cruciș, ne luăm ditamai platoul și mergem la o măsuță pe care șoricarul meu ar considera-o cam mică pentru bolurile lui și ne așezăm frumușel. Singurul mod în care puteai să stai comod la masa aia era ca eu să țin picioarele pe lângă picioarele lui Alex și să ne ținem și de mână peste masă după ce am mâncat, ceea ce nu mi-a displăcut cam deloc :D. După cam jumătate de oră se termină mâncarea de pe masă, evident eu rămânând ultima că doar mă respect și după ce al meu s-a strâmbat cumplit după ce a mâncat McFish-ul și a jurat că nu va mai cumpăra niciodată așa ceva.

Când să ne pregătim să plecăm că deja stăteam de vreo 2 ore acolo, Alex al meu zice că el mai vrea ceva că lui îi e prea foame. Să recapitulăm: Big Mac, suc mare, porție de cartofi mare, McFish și acum un McChicken. Și în timp ce savura el sandwich-ul, zice “Așa da, mă :X”, ca și cum toată foamea lui s-a stins cu un simplu McChicken. Notă finală pentru McDonald’s: 41.5 lei. Deci din alocație mai avem 50 de bani rămași. Dar nu disperați! Eu mai aveam vreo 3 lei rătăciți prin portofel, iar al meu o miraculoasă bancnotă de 10 lei. Și cum noi nu ne săturăm să ne cheltuim banii, ajungem ca prin minune în Blue Train și după ce ni se spune că nu puteam să comandăm aia că nu are pe stoc, cafea nu că nu are cum să o încălzească și probabil nici pahare dacă îi cereai nu mai avea, ne luăm un ceva care după aceea ne-a făcut peste măsură de fericiți pe toți dintr-un motiv care nu se va scrie aici, dat fiind că încă suntem cam minori. Încă 12 lei topiți aici și am plecat spre casă veseli și sătui. Aah, și am reușit să ne facem și pozele pe care le-am cerut eu de atâta timp :D.
Înainte de Crăciun, când am căutat peste tot cadouri pentru ai noștri și noi am hotărât că mai bine ne luăm împreună cadouri, am ajuns la concluzia că mai bine mergem la Mc și ne plătim reciproc meniurile. Ne-am luat același meniu amândoi :)). Ne-am dus în Carrefour și am pus cumpărăturile pe scaune și ghiveciul rozz cu floarea rozz pe masă, lumină romantică de la neonul de deasupra și cina ușoară de la McDonald’s pe masă... și acolo au dispărut banii pe care credeam că i-am economisit că am alergat toată ziua după cadouri. Totuși a fost cel mai frumos cadou de Crăciun, fără nicio glumă.

Ce ironic că acum a început o melodie pe radio care se potrivește perfect cu ceea ce am scris aici. Am mai rămas cu 10 lei pe card pe care sper să reușesc să îi investesc în ceva util că dacă nu, ne-am fript :)). Eh, evident spunem că nu mai mergem la Mc acum foarte mult timp... până data viitoare când o să fim iar prea bogați să suportăm chinul banilor. Că doar vorba aia:

“Man I feel like money
They're attracted to me
They come around like honey
Cus I'm fly like a bee” gen.

Crezi că știi multe despre viață ?

Totul a început o dată cu Parkour. După câțiva ani de practică mi s-au deschis ochii. Am început să văd lumea așa cum e ea. Am învățat să o apreciez. Am învățat să nu mai fiu un ignorant. Am învățat să am încredere în mine. Să conștientizez de ce sunt în stare. De orice. Oricine în lumea asta are puterea de a fi exact cine vrea să fie. E greu de crezut, dar nu e imposibil. Lumea începe să spună lucruri pe care nu le înțelege, să vorbească aiurea, să urască, să caute motive, argumente slabe doar pentru a nu fi de acord cu mine. De ce ? Pentru că așa e lumea. Nu cred că Dumnezeu ar fi vrut să fie așa. Dar uite că e. E rea. Lumea e rea. Toți oamenii sunt răi. În cine te poți încrede ? Poate că nici măcar în tine. Și totuși. Există oameni buni. Există oameni răi care greșesc și care își realizează greșelile. Oameni care regretă. Mă întreb cum e să fii un om rău. Oare știu deja ? Oare ?

Am văzut trei filme consecutiv. Trei filme absolut mindfucking. Seven Pounds, The Pursuit of Happyness și 127 Hours. În ordinea vizionării. Aceste filme au ceva de transmis. Aceste filme arată ceva. Sunt genul de filme bune, din care oamenii pot învăța. Problema e că oamenii sunt ignoranți. Ei nu vor învăța. Eu am recunoscut lucrurile pe care eu însumi le-am învățat cu ceva timp în urmă. Dacă mă uitam acum câțiva ani la aceste filme, înainte să fii început povestea cu Parkour-ul, probabil că nici eu nu aș fi fost conștient de ele. Dar, fiindcă eu deja am învățat ce e de învățat, o să vă ajut și pe voi să învățați ce contează în viață. V-am spus despre aceste filme, voi vorbi puțin mai în detaliu despre fiecare, dar atât și nimic mai mult. Vreau doar ca voi, cei care citesc bucățica asta de text de aici, să vă uitați la filmele astea trei și să FIȚI ATENȚI. Vă rog.

Seven Pounds. Toată lumea plătește pentru propriile păcate. Nimic nu rămâne la o parte, în umbră. Orice acțiune este urmată de reacțiune mai devreme sau mai târziu. Fiți atenți la ce faceți. Aveți grijă. „Chestiile” nu se întâmplă doar în filme. Shit's real. Trăim într-o lume oarbă, în care oamenii nu văd mai departe de vârfurile pantofilor. E trist. Ar trebui să fii conștient că în orice moment ceva se poate întâmpla. Oricând ! Poți să te împiedici să cazi, poate să dea o mașină peste tine, poți să cazi într-un canal, poți fi înjunghiat, împușcat, poți să câștigi la lotto, poți să devii astronaut, poți să devii vedetă (una mai bună decât ce e în prezent, să sperăm). Orice se poate întâmpla. Așa că fii atent ! Fii atent la ce se întâmplă în jurul tău. Analizează, judecă, nu greși. Pe cât posibil încearcă să nu faci greșeli. Analizează-te pe tine însuți, vezi ce nu e bine, vezi ce trebuie să repari, ce defecte ai. Să nu cazi în patima viciilor, nu te lăsa prins în mrejele diavolului. Ai grijă ! Atunci când greșești, asumă-ți responsabilitatea, nu fugi, nu fi laș.

The Pursuit of Happyness. Nu o lua razna. Păstrează-ți întotdeuna calmul și judecă situația cât mai bine. Nu te pripi. Nu înceta să visezi. Orice e posibil. Orice se poate DACĂ VREI. Și ai face bine să vrei, altfel o să regreți mai târziu. Muncește și nu te da bătut. Speră până în ultima clipă. Nu te mai gândi la ce cred oamenii despre tine. Dă-i dracu pe toți. TU contezi acum. Tu și cei care merită. Învață să te bucuri de viață, de clipele de fericire, oricât de scurte sau rare ar fi ele. Apreaciază-le. Uită-te ACUM în fața ta și gândește-te ce vezi. Gândește-te cât de fascinat e tot ceea ce cuprinzi tu acum în aria ta vizuală. Sunt atâtea lucruri pe care le vezi acum, care sunt atât de incredibile, atât de complexe, cum e posibil ? Cum e posibil să existe ceea ce vezi tu în momentul ăsta ? Cum a reușit omenirea să creeze toate aceste lucruri. Cât de geniali putem fi ? Și dacă noi suntem atât de geniali cât de puternic este Dumnezeu, care ne-a creat pe noi ? Apreciază ceea ce ai, apreciază lumea, Pământul, totul. Este o minune ceea ce trăiești.

127 Hours. A crede că „ție nu ți se poate întâmpla” e cea mai mare prostie pe care poți s-o faci. Am zis asta mai sus și o spun iarăși: shit happenes ! Indiferent dacă acest shit e bun sau rău. Sunteți în stare de orice. Situațiile disperate duc la măsuri disperate. Cineva va face chiar și imposibilul pentru a se salva pe sine sau persoana iubită. Ține minte că ești mai puternic decât pari. Ține minte că nu ești slab, așa că nu fi slab ! Niciodată să nu fii slab. Nu uita de ce ești în stare, nu-ți pierde încrederea în tine. Nu greși. Fii atent ! Spun asta din nou. Incearcă să reduci la un cât mai minim numărul de situații din viață în care ai ocazia să împingi limitele corpului și minții tale. Rămâi concentrat și nu fă decizii pripite.

Nu căutați despre aceste filme, nu vă uitați la trailere, doar descărcați-le și uitați-vă la ele. Nici nu mai contează că pirateria e ilegală. Nu omorâți pe nimeni. Producătorii ăia nu sunt chiar muritori de foame, așa că nu le plângeți de milă. Sunteți voi care n-aveți bani să dați pe un film și sunt alții și mai și. Piratați fără de grijă. Uitați-vă la filmele astea trei și nu-mi doresc decât ca voi să fii înțeles ceva. Pace.

Ah și nu tratați acest articol doar ca pe o înșiruire de cuvinte. Vă rog. Fiți atenți la ce scriu și încercați să gândiți în profunzime. Nu sunt clișee.

Dead Space 2

Nu știu dacă articolul ăsta e un review în adevăratul sens al cuvântului deoarece n-am chef să scriu unul formal. În schimb vreau doar să scriu despre acest joc absolut fantastic pe care l-am terminat acum câteva minute. Momentan sunt mindfucked.

Nu e un lucru nou faptul că în ultima vreme majoritatea jocurilor lansate sunt simple mizerii făcute doar pentru un profit cât mai mare. Dacă le iese sau nu, nu prea mă intereseaza pentru că eu personal nu cumpăr niciun joc. De la mine iau fix ****. Ca un joc să fie cu adevărat bun, părerea mea e că trebuie să pui suflet în el atunci când îl faci. Să-ți placă cu adevărat ceea ce faci, să lucrezi, să te străduiești. Și sunt unele companii care fac cu adevărat asta, iar produsul final capăta adesea un renume de proporții. Am jucat câteva jocuri care prin elemente ca de exemplu Gameplay, Sunet, Poveste, AI și uneori Grafică să mă facă să le ador. Unele jocuri îmi plac pentru gameplay, sunt mișto, însă cele de care mă îndrăgostesc cu adevărat sunt cele care au o poveste genială. Assassin's Creed, Mass Effect, Crysis sau F.E.A.R. sunt câteva dintre cele care mi-au placut MIE. Sunt niște jocuri care m-au ținut în priză, nu puteam să mă opresc din jucat pentru că vroiam să văd ce se întâmplă în continuare. Acest lucru s-a întâmplat și cu Dead Space 2.

Este unul dintre cele mai bune jocuri pe care le-am jucat vreodată. Am jucat și originalul, însă acest sequel mi se pare mult mai bun. Mi se pare mai antrenant, povestea m-a prins mult mai bine, am înțeles ce se întâmpla. Nu știu totul a fost mult mai tare decât în primul joc care m-a cam plictisit. Pentru cei care nu știu, în Dead Space 1 joci rolul unui inginer pe nume Isaac Clarke, care e trimis să repare o defecțiune pe nava USG Ishimura, pe care se afla și iubita acestuia, Nicole. Când ajunge acolo, constată că tot echipajul a murit și a reînviat apoi devenind așa numiții Necromorphi (un fel de zombie) cu care acesta trebuie să se lupte pentru a supraviețui. Misiunea principală e să scapi de acolo cu viață. Povestea din Dead Space 2 se petrece după 3 ani de la evenimentele din jocul original. Isaac se trezește într-un spital dintr-un oraș spațial numit Sprawl, infectat și acesta de Necromorphi. De data aceasta, însă, Isaac nu mai fuge. Nu mai e inginerul speriat din DS1, s-a luptat cu acești monștrii o dată și acum e mult mai puternic și mai pregătit. Evenimentele din primul joc l-au făcut însă pe Isaac să ajungă în pragul nebuniei. El a văzut pe USG Ishimura lucruri pe care niciun om nu ar trebui să le vadă. Însă nu asta e ceea ce îl face pe el să înnebunească, ci sentimentul uriaș de vinovăție. Că Nicole a murit din cauza lui. Că el a fost cel care a încurajat-o să rămână pe Ishimura înainte ca tragedia să se petreacă. În DS2, Isaac pornește într-o călătorie infernală, lungă și plină de pericole și obstacole prin orașul Sprawl pentru a distruge „The Marker” (un artefact în jurul căreia s-a născat o religie, Biserica Unirii). Se pare că apariția Necromorphilor se datorează acestui Marker (după cum descoperă Isaac în DS1).

Povestea jocului mi s-a părut absolut genial. De asemenea, lupta interioară a lui Isaac, a fost la fel de genială. Atmosfera mi s-a părut de-a dreptul înfiorătoarea. Felul încrezător în care am jucat primele câteva nivele s-a năruit cu timpul. La început lipsește frica. Cel puțin pentru mine. Însă după fiecare surpriză nu tocmai plăcută în materie de sperietură pe care ți-o oferă jocul, devi din ce în ce mai paranoia. La un moment dat tremuram de frică. Sunt anumite faze absolut penibile, însă mi-au făcut inima să-mi sară din piept. Adică, un soare mare din carton ? Dacă veți juca jocul veți înțelege despre ce vorbesc. În timp ce traverseți Sprawl, dai peste foarte multe medii, grădinițe, spitaluri, apartamente, etc. Fiecare are ceva special. Spre final jocul e atât de înspăimântător datorită experiențelor trecute încât tremuri pe scaun de frică. E adevărat că mulți oameni ar spune că e foarte dezgustător, însă mie chiar îmi place să văd mult sânge, corpuri dezmembrate și picioare împrăștiate pe jos. Nu mai zic de Necromorphii care vomită pe tine :)))

Ca și gameplay, deși pare ciudat, mi-a plăcut foarte mult că a fost liniar. Mi-a plăcut locater-ul. Nu tre să orbecăi pentru că nu știi pe unde trebuie să mergi. Au fost momente în care nu înțelegeam cum trec mai departe, deoarece jocul e înțesat de puzzeluri. Trebuie să repari foarte multe. Ba nu e curent electric, ba trebuie să stingi un foc, ba trebuie să reasamblezi nu știu ce, ba trebuie să hackerești un circuit, etc. Dar mi-au plăcuut aceste puzzeluri. Îți pun mintea la contribuție, nu cine știe ce, dar totuși. De asemenea, sistemul de combat e foarte șmecher. E mișto să folosești diferite arme pentru diferite situații, e mișto să ți le cumperi, să faci upgrade-uri, să cauți muniție, șamd. Mi-a plăcut foarte mult că existauu tot felul de cutii atașate de perete în care găseai Health Packs, muniție sau alte chestii. De asemenea, e demențial când măcelărești corpurile deja moarte pentru loot (Poți să le trântești de perete folosind Kinetic, să le împuști, să le arzi, să le tai sau cel mai bine să le lovești cu piciorul, pentru a păstra muniția). Îmi place foarte mult și HUD-ul, care nu e chiar HUD. Adică toate detaliile de genul viață, muniție, etc sunt integrate cumva în jocul propriu zis. De exemplu viața apare sub formă de niște cilindri luminoși aflați într-un tub pe spatele costumului lui Isaac. Numărul de gloanțe încărcate într-o armă apare pe un ecran propiectat în dreptul armei. Am spus mai sus despre cât de dezgustător și demențial e jocul. S-a făcut o campanie de advertisment pentru joc care, pe cât de fake e, pe atât de amuzantă și de convingătoare mi s-a părut. Au adunat 200 de mame și le-au arătat un clip scurt cu gameplay din DS2, iar mamele și-au spus părerea. Toate îl urăsc. puteți urmări videoclipul „Your mom hates Dead Space 2” mai jos =))



Au fost multe scene și momente din joc care mi-au plăcut, însă partea în care Isaac o salvează pe Ellie mi-a plăcut cel mai mult (I love Ellie, btw :X). De asemenea, și partea în care trebuie să-ți bagi un ac în ochi e tare, mai ales atunci când nu nimerești =))